Jurnal

The superpower of self confidence

June 3, 2019

De când mă știu nu mi-a plăcut vocea mea. Un sunet pițigăiat și cumva fals provocat de corzile mele vocale răsună în cameră de câte ori deschid gura să exprim câte o idee, adesea prost conturată și pentru care mă voi mustra mai târziu. Așa am început să vorbesc tot mai încet, să ascund sunetul ăsta enervant.

Pe vremea când știam doar de Paint și abia descoperisem miracolul pixelilor ce pot modifica cearcănele sau acneea, toate pozele în care se vedea măcar o bucățică din mine treceau prin programul ăsta antic și păcătos.

Șolduri prea late, picioare scurte și să nu mai vorbim de dinții din față încălecați unul peste celălalt. Și, desigur, cu așa voce pițigăiată, cearcăne din naștere și dinți prost crescuți nu poți ieși în față să exprimi mai știu eu ce idee ți s-a năzărit sub părul ăla creț-vâlvoi, pe care o mai și prezinți de la un metru și jumătate altitudine.

Mai bine stai în banca ta, Diana. Tu nu te vezi?

Ani întregi în care am ascultat spiridușul malefic din creierul meu ce mi-a adus toate insultele posibile. Poate acum te întrebi de ce sunt pe blog când locul meu e pe canapeaua confortabilă a unui psiholog. Și poate era, dar cine își permitea un psiholog la vremea aia?

Am scriu din fololiul din living, cu încrederea că sunt ok. Mi-a mai trecut. Și cu gândul să nu sunt singura care muncește ca un zidar în soarele amiezilor de august la construirea celui mai important zid dintre mine și spiridușul malefic: încrederea de sine.

Subiectul ăsta s-a tot dezbătut în fel și chip. Multe pietre au fost aruncate către companiile ce vând tot soiul de produse de înfrumusețare menite să te transforme într-o păpusă de ceară cu piele perfectă și șuvițe la locul lor. Sau către social media unde ți de deruleză prin față imagini photoshopate, iar tu le aplici inimi cu degetul mare în schimbul încrederii furate puțin câte puțin.

Dar social media e așa cum vrei să fie, iar dacă nu îi permiți, nu îți fură nimic, îți dăruiește. Pe Instagram am descoperit comunități de oameni ce se susțin între ei. Poate e bine. Poate suntem pe drumul cel bun.

Și dacă ai citi până aici și te gândești ”ce naiba citesc? aici nu e nici un sfat miraculos despre creșterea încrederii în mine?!” Ei bine nu. Nu am o rețetă prin care să te învăț cum să te apreciezi mai mult pentru că citești blogul unui om care acum învață să se respecte.

Am o singură treabă să îți spun: ești ok.

Suntem ok așa cum suntem pentru că toți suntem akward, sociofobi, împachetați într-o formă imperfectă și lăsați să umblăm liberi printr-o lume judgemental.

And that`s fine.

You Might Also Like