Dimineața coc pâine. Îmi place să trosnesc coaja maronie repede, până nu îmi ard toate degetele, apoi o las să îmi umple bucătăria cu abur. Până se răcește pâinea, apa din ibric dă în clocot.
Anul ăsta a început tare olfactiv. Mirosul de cafea s-a îmbibat în pereți. Ca orice dependent din lume, mi-am marcat casa cu aroma dezmățului; cu odoruri de zaț ars, mai precis. Cel puțin așa îmi place să cred.
De puțină vreme, de când ne tot zbenguim prin 2016, am reușit să dorm cincizeci și patru de ore. Șase ori nouă: cincizeci și patru. De fiecare dată când socotesc ceva în gând, înainte de rezultat mi se rostogolesc prin minte banca colțuroasă și rigla înroșitoare de mâini mici. Eh, cert e că am dormit mult și bine.
M-am bucurat de zăpada de afară și de perdeaua de Pașcani. A, da! Mi-am luat perdea de Pașcani. Parcă nu v-am zis. Uite că mă laud cu ea. Când eram mică, doar bunica avea perdea din asta, iar în fiecare dimineață când deschideam ochii și vedeam înflorata la geam, știam că mă așteaptă încă o zi de alergat pe uliță. De atunci am rămas cu o afinitate pentru perdelele brodate de la Pașcani :)
M-am apucat și de brodat. Sărbătorile astea mi-au adus un gherghef, iar acum îl folosesc.
Pâinea cea de toate laudele.
Am făcut tone de prăjituri și am băut lichior în fiecare zi.
Bocancii plini de zăpadă, după ce am țopăit ca un cățel prin grădină.
Șorțul care a văzut multă cocă la viața lui.
