Ia cafeaua aia şi hai să îţi spun ceva.
Eu vorbesc, tu sorbi. Am nevoie de două urechi şi atât.
Mărturisirea e că m-am închis. Am aşteptat să înflorească grădina, să se coacă zmeura, dar sunt tot aici. E ca o cutie în care stau goală, cu ochii spre nimic şi cu frunzele, florile, ilustraţiile şi câte o gâză în jurul meu.
Câteodată pământul se învârte prea repede şi fără rost. Trece luni, apoi joi. S-a dus şi duminică. Nici nu ştiu ce am făcut luna asta. Parcă ieri a fost ianuarie. Am îmbătrânit..poate nu azi, dar mâine sigur. Voiam să-ţi spun ceva amuzant să-ţi descreţesc fruntea, dar cuvintele s-au împleticit prin volbura de pe alee şi au uitat scopul.
Sorbi mai încet că-mi uit minţile.
Le-am uitat. Acum mă gândesc la tine. Nu îţi place să mă asculţi, şi tu te gândeşti la tine. Iar ai tricoul şifonat şi cearcăne pe sub ochelari. Ţi-ai umplut pungile de sub ochi cu tot soiul de imagini adunate din zi şi acum vii să-ţi înghesui eu în urechi poveşti.
Mai bine bat covorul.
