Jurnal

Peripeții imobiliare

August 17, 2015

Toamna trecută am început căutările pentru o casă mică, undeva la țară. Vă povestisem încă de atunci câte ceva, despre cât de încântați și nerăbdători eram. În Octombrie am fost la prima vizită și de atunci, săptămânal mergeam să vedem câte o casă, prin jurul orașului.

Noi voiam o casă la țară, într-un sat liniștit, fără prea multe probleme structurale și la un preț rezonabil, dar am ajuns să cumpărăm un teren pe care să ne construim o casă din ce ne-a mai rămas.

Au urmat multe peripeții și de fiecare dată descopeream noi probleme, despre care nici nu știam că există. Pentru că am învățat câte ceva din astea șase luni de plimbări, v-am ordonat mai jos câteva concluzii.

1. Agențiile imobiliare – de evitat

Sunt sigură că nu se aplică în toate cazurile, dar în situația noastră a fost o idee foarte, foarte proastă. Nu am mers la o agenție să îi cerem ajutorul, am decis să căutăm singuri anunțurile cu vânzări și să vorbim direct cu proprietarul. Vedeam pozele, luam numărul și când răspundea: Surpriză! Un agent certat cu limba română, ne zorea să lăsăm totul baltă și să venim să vedem casa pentru că sunt mulți doritori și o pierdem. Chiar dacă anunțul era pus pe site de doi ani.

De câteva ori ne-am făcut curaj, pentru că ne plăcea proprietatea scoasă la vânzare și am mers la vizionare. Domnul agent, drăguț din fire, ne lua cu mașina din cel mai accesibil loc și ne ducea val-vârtej în cea mai urâtă mahala, dar care în felul ăsta nu părea atât de departe. La fața locului, începeau laudele. Discret, ascundea defectele de multe ori așezându-se drept în fața crăpăturilor.

“Bine, bine, dar casa asta nu are fundație”

“Ce fundație dom’le? Aia se face la munte, unde e terenul instabil. Nu îți fuge casa, îți zic io!”

Pentru drumul până acolo și ascunderea defectelor, noi trebuia să îl plătim pe omul ăsta cu 1000 de euro. Nu, mulțumesc! Am trecut mai departe și am căutat doar case vândute direct de proprietar.

2. Acte aveți?

Prin februarie am mers să vedem o proprietate la 50 de km de București. Când am ajuns, spre surprinderea noastră totul părea ok. Casa era modestă, dar părea solidă, teren era destul și zona era civilizată. Am zis să batem palma, dar domnul proprietar s-a făcut albastru la față când a auzit că vrem la notar. Pentru el nu contează un act. “Ne înțelegem omenește”, ne-a zis. “Acte nu știu dacă mai am. A fost casa bunicii, ea avea, parcă, dar a murit demult”

Am plecat cu scârțâit de roți și am zis că e nebun. Când am găsit altă casă, am zis să îl întrebăm pe proprietar dacă are acte, chiar cu riscul de a părea niște ciudați. Încă o surpriză ne aștepta la capătul firului. Nici el nu avea acte și nici următorii opt proprietari. Curios lucru, dar oamenii de la țară nu fac succesiunea pentru moșteniri, nu au acte și nici bani să le facă. Toți ne cereau un avans de câteva mii, din care să își rezolve problemele. Bani pentru care nu primeam nimic, nici măcar un precontract, pentru că ăsta se face doar cu proprietarul, care în cazul de față e mort.

3. Zona, accesul și vecinii

Când găseam ceva să ne placă, ne uitam pe hartă să fie cât mai aproape de București. Nu e cea mai bună idee pentru că așa ajungeam să ne pierdem pe niște drumuri de pământ, să rămâne suspendați pe un pod prăpădit (da, am pățit și asta), sau să nimerim în sate uitate de lume și de utilități. Accesul e mai important decât distanța. Sunt sate la o aruncătură de băț, dar cu drumuri neasfaltate, în care abia ajungi într-o oră.

Cu vecinii e altă problemă. Am ajuns într-un sat liniștit, să vedem o casă bună, dar peste gard vecinul făcea nudism și gravitația îl trăgea într-o parte. Cei zece copii nu aveau multe de zis, dar noi am zis “Pas”!

4. Nord? Sud? 

Nu a rămas punct cardinal în care să nu fi ajuns. Am luat localitățile la rând și am început să tăiem de pe listă, până când au rămas doar trei. Pentru noi, sudul nu e o opțiune. De la problema utilităților, care nu prea există prin sud, până la vecini și comunitate.

5. Cade? nu cade?

Casele vechi de la țară nu prea sunt case. Poate nu toate. Poate. Oamenii nu săpau fundație și toți pereții sunt autoportanți, construiți din cărămizi făcute în curte, așezate una peste alta. Vorbesc de casele mai vechi de 40- 50 de ani. Am ajuns să vizităm una din 1975, care arăta bine în anunț, dar când am mers în spatele casei, tot acoperișul o luase la vale și se sprijinea pe un dulap, care ținea loc și de perete. Proprietarul se mândrea că în felul ăsta putem vedea cărămida aia bună și frumoasă din care e făcută casa.

Ar mai fi multe de zis, dar deja am scris cel mai lung articol de până acum și am povestit despre ce era mai important.

Chiar dacă experiența a fost obositoare, sunt mândră acum de decizia pe care am luat-o după atâtea luni de căutări. Am cumpărat un teren mare, mare într-un sat civilizat, dar mai departe de București. Vecinii sunt prietenoși. Ne-au dat pizza (cum să nu te muți într-un sat în care vecinii îți aduc pizza și prăjituri?). Strada e liniștită, iar trenul face 35 de minute din Gara de Nord până în sat (deci nu aveți scuză să nu veniți în vizită!).

La primăvară acolo o să răsară o căsuță mică, cu o grădină de cinci ori mai mare. Finger crossed! 

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply cosmina August 27, 2015 at 4:25 pm

    :)) cat m-a amuzat articolul asta. Eu care credeam ca sunt prea multe peripetii sa inchiriezi un apartament in Bucuresti, dar sa-ti cumperi o casuta e cale lunga :)) Sa o stapaniti sanatosi si abia asteptam sa stam la aer curat in curte !

    • Reply Diana August 27, 2015 at 6:39 pm

      Mulțumim! Ce am povestit eu aici e un rezumat. Au fost mult mai multe, dar poate îți mai povestesc la primăvară în gradină. Te invit de pe acum ;)

    Leave a Reply